Dino, dino și iar dino, plus niște invenții venite din noaptea minții, tot de pe YouTube – vezi monstrul cu mână pe cap, care l-a făcut să-i fie frică să mai folosească toaleta :)) Nimic grav, doar o ciondăneală în plus. Nino-nino într-o exprimare veselă și colorată 🙂 Între timp, interesul meu pentru dinozauri crește cu fiecare pagină citită seara – și se întâmplă să avem o carte mai serioasă decât i-am dat credit inițial. Fa-bu-los domeniu!
Pe firul personal, povestea cu fostul spital și viitorul (visat-)”palat” din Filipeștii de Târg, Prahova, începe în anul 2012. Ca să fiu cinstită, motorul poveștii a fost aprins de draga noastră profă Anca Brătuleanu, care inițiase cu câțiva ani în urmă o modă între studenții la arhitectură – anume vânătoarea de conace. Chiar azi am invocat episodul, foarte în fugă, povestind cum ne-a trimis ea în vacanța NATO (deci, în 2008, acum 18 ani) să identificăm pe teren conace clasate în LMI. De-acolo, din acea inițiativă lansată la un curs opțional de anul V, s-a născut, de fapt, proiectul MoNUmente UITATE (pe care cred că eu l-am botezat, fix cu acele majuscule care ascund un mesaj) și apoi, câțiva ani mai târziu, Asociația Arché, care a transformat vechiul proiect într-un “program” și au ajuns să acopere întreaga țară – cu sau fără sprijin extern (alte povești, nu ale mele). Ei bine, în anul 2012, când în paralel se și fonda asociația sus-numită, un alt grup interesat cu precădere de conacele din Muntenia (impulsionați, cred, de aceeași Anca B.) a organizat un mic tur de forță. N-a fost decât o zi, dar a fost plină!
Posibil să fi scris pe undeva despre turul ăla, acum nu mai găsesc și nici nu mai știu – oricum, e secundar poveștii despre “palat”. Ce mi-a rămas întipărit, ulterior acelui tur, era o clădire pe care o văzusem în treacăt când am vizitat cele două conace din Filipeștii de Târg și pe care noi am reținut-o ca fiind “baia publică”. De ce? Pentru că asta era singura inscripție vizibilă la fața locului, chiar pe clădire. Plimbându-te pe “calea vacii”, nu ai cum să n-o remarci: vis-a-vis de biserică, retrasă de la strada principală, în spatele unei “perdele” de copaci, cu un oarecare iz monumental, clădirea “vorbește” de la sine despre destinația publică pe care a avut-o la origine. Într-un peisaj rural, dacă nu e biserică, e cu siguranță ceva care iese în evidență.
Imagini din iunie 2012. În a treia se poate distinge, în zona cornișei, inscripția “BAE POPULARA”.
Fast forward, la începutul anului 2020 căutam cu asociatele mele primul obiectiv pentru Ambulanța de Muntenia Nord. Deși era încă luna ianuarie, ne grăbeam să scriem o aplicație pentru obținerea unor fonduri de la o anume fundație, care avea termen prin februarie. Așa că ne-am făcut temele atât cât s-a putut de la birou, după care am plecat pe teren să vedem dacă e ceva “viabil” pe lista noastră scurtă. Și nu a fost, din varii motive – între timp le-am uitat, iar astea nu erau genul de activități pentru care să scriem rapoarte. După o zi întreagă de condus și vizitat diverse prin județul Prahova, urma să ne întoarcem acasă cu “mâna goală”. Stabilesc traseul spre București din ultimul loc de pe listă și văd că trece prin Filipeștii de Târg. Involuntar, îmi amintesc de “baia publică” de-acolo, “probabil una dintre puținele rămase” (cum am gândit noi atunci când am văzut-o prima dată). Și îi zic colegei de drum ceva de genul: uite, mai facem doar o oprire. Vreau să-ți arăt o clădire interesantă pe care-am văzut-o în turul nostru de conace de-acum niște ani (era gașca ei de la post-universitar, eu mă lipisem de ei incidental).
Ajungem în Filipeștii de Târg, găsim repede “baia publică”, tragem pe dreapta și începem să explorăm. Hmmm, parcă nu e prea spectaculoasă, nu pare nici foarte avariată, e și un pic cam mare pentru o primă intervenție și nici nu e monument (adică nu e clasată în LMI – or programul Ambulanței e dedicat cu precădere obiectivelor clasate). Tot așa, ezitând, ne-am dat seama că cel puțin pentru ziua aia de lucru era ultima șansă. Așa că am pozat-o din toate părțile, am scos extrasul pentru informare a cărții funciare și ne-am sfătuit cu restul lumii implicate. Nimeni nu era în vreun extaz, dar era mai bună decât nimic, așa că ne-am pus pe treabă. Primul pas era să obținem acordul proprietarului, care era comuna Filipeștii de Târg – imobilul fiind în domeniul public al comunei. Țin minte că a fost imposibil să comunicăm cu primarul, era mereu foarte-foarte ocupat, așa că am comunicat aproape exclusiv prin vice-primar. Le-am explicat ce vrem să facem, anume să organizăm acolo o intervenție din fonduri proprii (prin acea finanțare pe care o vânam), cu rugămintea către ei să ne ajute cu câteva contacte la nivel local pentru a negocia cu ei componenta de implicare a comunității – care era un ingredient-cheie atât pentru programul-cadru al Ambulanței, cât și pentru aplicația la finanțare. În principiu au fost de-acord, așa că am mers înainte.
Încă un pic de fast forward, am scris proiectul (cu tot felul de activități care să pună în valoare inițiativa), am câștigat finanțarea, a venit COVID-ul și am implementat cât s-a putut din activitățile prevăzute. În ciuda dificultăților de context, le-am bifat onorabil pe toate, inclusiv intervenția în condiții de carantină. Ce n-am reușit să facem a fost să demarăm procedura de clasare, pe care inițial primarul a acceptat-o (sau poate i-a scăpat informația), după care s-au răsucit și ne-au transmis sec că dacă nu renunțăm se blochează tot. În afara acelei asperități, în rest lucrurile au mers relativ bine.
Cei câțiva din comunitate care ni s-au alăturat au fost grozavi – oameni de pus pe rană. Mi-au schimbat mult din perspectiva preconcepută pe care o aveam despre cei din mediul rural (deh, neavând tangențe de nici un fel – fiind crescută cu bunici la oraș…). Nu doar că ni s-au dedicat în acele câteva săptămâni cât am stat pe-acolo, sau oricând mai veneam cu treabă, dar au mai făcut o chestie nesperată: au înființat o asociație prin care își propuneau să preia gestiunea ansamblului, astfel încât să colaborăm și mai departe – după terminarea proiectului finanțat de fundația X. Pentru mine (și zic în nume propriu pentru că eu am dus aproape toată comunicarea cu cei din comunitatea locală, pe lângă altele), înființarea acelei asociații a fost scânteia care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la “propriul palat”. Paranteză: era doar o expresie; nu era nici “propriu”, nici “palat”, ci doar o paralelă cu situația de-atunci a unei cunoștințe din domeniu, care derula studiul istoric la Palatul Principilor din Alba Iulia și care vorbea mereu despre “biroul ei din palat” (chiar exista în perioada anterioară șantierului de restaurare, am fost și eu acolo câteva zile ca să văd un pic din ce înseamnă, între altele, un sondaj de parament și un studiu fundamentat pe analiza directă a clădirii). Ideea era alta: mă atașasem atât de mult de locul ăla, de clădire și de oamenii din jurul nostru, încât toată povestea devenise propriu-zis “a mea”; era o perspectivă tot mai plauzibilă de a-mi fi găsit locul profesional pentru următorii ani și efectiv nu-mi puteam frâna mintea din a visa cum ar putea să evolueze ansamblul fostului spital odată ce a strâns în jur câțiva oameni energici. Într-o luminoasă dimineață de carantină, privind clădirea abandonată cu acoperișul reparat și cu primele panouri de sigilare instalate, deja vedeam fotografii glamour de evenimente publice sau private, cu luminițe, baloane colorate și șampanie…
Prima și ultima postare pozitivă despre “palatul meu” din Filipeștii de Târg, 13 august 2020.
Se termină carantina (noastră, că aia mare a mai durat mult și bine), plecăm acasă, scriem rapoarte, facem expoziția din București, publicăm broșura, închidem proiectul finanțat de fundația X, și – deși eram de mult epuizată fizic și psihic de toată experiența, în special în relația cu finanțatorii, pentru care am fost precum un angajat neplătit – începem negocierile cu Primăria pentru următoarea intervenție. Ansamblul are mai multe clădiri, evident toate avariate pentru că după abandonul de la începutul anilor 2000 nu s-a mai ocupat nimeni de ele. Noi am început, firesc, cu clădirea principală, dar deja din timpul primelor lucrări ne-am făcut planul pentru ce urmează: continuarea lucrului la clădirea principală, dar și începerea reparațiilor la o altă clădire, mai mică, aflată undeva în mijlocul curții, era poate a doua cea mai valoroasă din întreg ansamblul; poate și fosta morgă, o structură mică, dar foarte frumoasă.
Așadar, cândva pe la începutul lunii martie ne-am făcut temele (împreună cu Andreea Enache și Bogdan Teodor – care nu, nu-mi e rudă, e doar o coincidență de nume):
și ne-am dus la primar. Eram optimiști pentru că, deși în timpul primei intervenții nu și-a făcut timp să ne cunoască, am reușit totuși să ne întâlnim cu el după vreo lună, când am revenit ca să mai lucrăm la sigilarea clădirii. (Pe moment n-am realizat, dar apoi – adică după ce s-a spart balonul de săpun – am început să procesez: erau alegeri în toamnă, iar noi făcuserăm un fel de treabă bună și lumea știa de noi prin sat.) A fost foarte senin și pozitiv și toate cele, inclusiv în scurta corespondență prin care ne anunțam după vreo jumătate de an vizita și scopul ei, deci nu era nici un motiv de îngrijorare. Iar discuțiile au mers brici, cred că vreo oră. Daaa, ce bine sună, sigur că se poate, excelent! Dar… la un moment dat, a existat un dar. “Nu sunt de-acord să mai dăm bani pe voluntari!” – zice primarul (citat cu aproximație, că n-am pornit reportofonul preventiv…) “Să-mi bat capul cu masa lor, cu cazarea și toate cele… Mă lipsesc! Noi plătim, noi punem condițiile: lucrăm cu oamenii noștri și cum zicem noi, voi ne consiliați, așa…” What?!?Despre ce vorbim? “Păi voluntarii fac parte din definiția proiectului nostru!”, am spus, “și nu putem lucra cu muncitorii voștri [a se citi: învățați doar cu betoane, ciment și BCA], ci doar cu meșteri specializați și oameni dispuși să lucreze sub coordonarea lor – adică voluntari“. “Lasă-mă, domnișoară, cu prostiile astea cu voluntarii! Știu eu că nu vă trebuie decât să bifați acolo la ONG că ați făcut nu știu ce activitate. Nu mă interesează!” Efectiv n-am mai avut reacție, pentru că nu mă așteptam la un asemenea viraj. Mintea mea a ieșit în decor și a zburat în prăpastie. Colegul n-a mai zis nici el nimic, iar omul nostru din comunitate, care era președintele noii asociații locale, a fost scos discret din ședință, cândva înainte să ne rupă nouă gâtul. Și nici n-a mai zis nimic după, dar nimic, nici măcar ceva de genul “Îmi pare rău că a ieșit așa, n-am avut ce să fac…”. Evident că știa ce urmează, sau a aflat după – nici nu mai contează. Dezamăgirea de a fi pierdut și releul din comunitate doar pe socoteala primarului mi-a dublat amărăciunea. Am plecat acasă cu nodul în gât, am raportat situația, s-a ridicat din umeri și gata, n-a mai urmat nimic. Fiind implicată fundația X, fiind vorba despre imaginea de ansamblu a proiectului, nici n-am putut să vărs ceva public. Oooh, cât aș fi vărsat…
Au trecut cinci ani. Nu știu ce și dacă s-a prescris, nici nu mă mai interesează, a venit timpul să vărs. Nu mai am treabă nici cu fundația, nici cu proiectul, nici măcar cu asociația creată special pentru derularea proiectului pe Muntenia, la a cărei fondare am contribuit. E doar pentru mine, eventual pentru cei din posteritate care vor dori să înțeleagă de ce s-a ales praful de ansamblul ăla, când putea să fi devenit un “palat”. Din păcate, nu toate intervențiile din comunități au efect, pentru că uneori la vârf e câte-o minte putredă, care are impresia că toți trăiesc la fel ca el: pentru bani și pentru puncte. Ei bine, domnule primar, aflați că mai există și alte specii pe lumea asta. Firește, îmi place să cred că nu se va alege praful de ansamblul fostului spital, dar e mai precaut să-mi iau rezerve.
Am vizitat ansamblul fostului spital, pentru prima dată după ultima și nefericita vizită, înainte de Paște – cu inima un pic strânsă înainte să ajung acolo; nu aveam nici o veste despre cum a mai evoluat situația. Din fericire, arată cum l-am lăsat, ba chiar oamenii locului au continuat sigilarea cum s-au priceput, cu niște folii mari de plastic negru în zona intrării principale. Totul era la loc, inclusiv cadrele din lemn de la expoziția din comunitate – deși pe alea chiar le poate lua oricine, sunt într-o zonă deschisă. Când am parcat m-a luat un om de la casa vecină la-ntrebări – anume scopul vizitei. M-a amuzat că și-a amintit numele fundației care ne-a finanțat, nu și numele proiectului 🙂 Dar deh, normal, fundația chiar are un nume de care a auzit tot românu’… Apoi zicea că eu aș fi de la fundație :)) În fine, fiecare cât înțelege. Dar m-a bucurat interogatoriul, pentru că a fost o demonstrație că – deși nu e vreo funcție plătită – paza funcționează. Omul avea camioneta parcată în curtea ansamblului 🙂
Într-o notă pozitivă, las mai jos câteva imagini de la ultima vizită și planul propunerii noastre funcționale. O fi rău să ai un asemenea centru comunitar într-o așezare rurală?
În câteva zile se fac doi ani de când am învățat să alerg. Anul trecut am uitat să marchez prima aniversare, apoi trecuse prea mult când mi-am amintit. Anul ăsta m-am gândit că nu merită să mai marchez nimic, dată fiind pauza mult prea confortabilă din ultimile cinci luni. Și totuși, am găsit un motiv 🙂
Azi am ieșit prima dată cu Sofi la alergat. Eu doar un fel a spune, pare aproape o glumă, dar pentru mine chiar e alergat… A fost memorabilă remarca Sofiei după numai doi pași (de-ai ei): “Nu ți-e greu să alergi atât de încet?!?” După care a luat-o la galop. Aleargă de două ori mai repede decât mine și când aleargă încet :)))
I-am explicat apoi că fiecare are ritmul lui, care nu e musai să fie compatibil cu al altora. Orice iz de comparație ratează sensul și rolul acestui tip de exercițiu, anume să ne țină într-o formă fizică decentă. Firește că dacă începi târziu în viață și cu un deficit real de capacitate, cum e cazul meu, se va vedea o diferență. Dar nu aia e importantă, ci voința de a îmbunătăți, oricât de puțin, starea fizică de azi și de mâine. Chiar dacă seara o sting cu chipsuri, aia e altă poveste :)))
În loc de un selfie (că nu sunt genul), las o poză cu flori, de azi-dimineață. Un 5% roșu, cât eforturile mele pentru o viață (mai) sănătoasă 🙃
O lună confuză (mai ales pentru mine), în care se-amestecă vulcanul din februarie cu mărțișorul, cu Happy Easter (ca să nu zic iar, greșit, ceva cu Paștele) și cu mult-așteptatul cadou de ziua lui (pentru care mai are vreo două luni de răbdat…). Un haos vesel și colorat în lumea lui, care aduce mici picături de bucurie în haosul obositor din lumea mea. Cineva îmi spunea, în “lumina caldă” a sărbătorilor pascale, aflând probabil a zecea oară cu ce mă ocup, că profesorii sunt niște ăia, au numai concediu. Deși nu mă consider profesor, în lunile astea chiar sunt și nu pot decât să bălesc după concediu. Rectificăm, deci: profesorii bălesc după concediu, nu au numa’ concediu. Maybe for a good reason. Era despre copil și l-am hijacked și nici nu mă obosesc să șterg, atât de haosată sunt. Ouă fericite!
Casa bunicilor din timpul copilăriei mele era una destul de fățoasă. Se-apropia poate de ceea ce era pe vremuri o casă boierească. În mijlocul unei curți mari, cu camere generoase, avea pivniță (parțial locuibilă) și pod neamenajat (pe care-l văd, cu mintea de acum, ca pe o resursă care putea fi valorificată). Deasupra intrării principale era un turn în care se putea ajunge prin pod, de unde se vedeau, de jur împrejur, orașul și munții dinspre sud. Era grozav acolo, deși fiind doar un loc de refugiu temporar mirosea mereu a lemn uscat și aer stătut, iar dacă deschideai mai mult de două ferestre te lua curentul pe sus. Oricât de relaxant ar fi fost, la un moment dat tot ne fugărea vreo obligație din program, foamea, sau doar vreo nevoie presantă după prea mult suc sau vișinată (zău că nu-mi amintesc ce consumam în mod curent în vremea aia).
Deși îmi plăcea tare mult în turn, îmi era frică să merg acolo. În nici un caz n-aș fi mers singură, iar când mergeam cu vară-mea trebuia să fiu mereu în spatele ei – indiferent că urcam sau coboram. Doar așa mă simțeam o idee mai protejată, deși eram de-o seamă (aproape “gemene” din mame diferite, fiind născute la mai puțin de două luni distanță) și cam de aceeași statură. Pe lângă a fi oricum mai curajoasă, Iulia era de fapt la ea acasă, pe când eu eram mereu doar în vizită, deci nu ajungeam să fiu suficient de obișnuită cu traseele prin zonele nelocuite din casă.
Mai erau drumurile în pivniță, majoritatea strict funcționale: ne trimitea Buni să aducem câte-un un borcan cu murături, poate vișinata sau vișinele din vișinată, sau să-i ducem cutare chestie lui Moșu, în garaj (și dacă era iarnă preferam prin subsol decât pe-afară). Deși erau becuri funcționale pe tot traseul, tot simțeam un disconfort. Era umed, frig, mirosea ciudat și, teoretic, nu era nimeni acolo. Dar dacă era? Uneori mai dădeam peste Ursu (așa-i spunea lumea, mno… nu cred c-am reținut vreodată cum îl chema de fapt), un fel de străbunic prin alianță care-și mai ținea diverse chestii în pivniță; întâlnirile alea mă speriau mereu, chiar dacă îmi încordam toți mușchii ca să nu arăt nimic. Mătușă-mea avea o bucătărie în subsol, imediat lângă scară. Acolo era cât de cât lumină și aproape de ieșire, iar de multe ori se auzea și muzică, deci era ok. Dar încăperea mare dintre holul bucătăriei și garaj era ceva cu totul creepy pentru mine; cred că era o spălătorie, îmi amintesc că avea o scurgere în pardoseală, iar uneori era ud pe jos.
Frica de întuneric, de pustiu și de necunoscut pare ceva natural, pentru că nu-mi amintesc să fi pățit ceva nici în pod și nici în pivniță. Iar Ursu, oricât de urât și bătrân era, nu era decât o figură neutră din familia extinsă, pe care o vedeam ocazional – fie prin curtea casei, fie în apartamentul străbunicii, când mergeam să o vizităm. Era amabil, când ne vedeam zâmbea mereu, doar că nu puteam ști dacă era efectul rachiului sau bucuriei de a ne întâlni. Ba da… se întâmplase totuși ceva. Am trăit Revoluția în casa aia, iar frica de a circula singură în alte spații decât cele în care locuiam probabil că m-a urmărit multă vreme după, fără să-mi mai dau seama de unde vine. Și totuși, am văzut același tip de frică și la copiii mei, la o anumită vârstă. Sofia e mare, pare s-o fi depășit, dar Zeno refuză să meargă într-o cameră din propria casă, dacă nu e luminată.
Mintea noastră este precum o casă cu etaje. Nu știu câte etaje are, dar aș spune că nu sunt doar alea standard pe care le enumeră teoria (mintea conștientă și cea inconștientă). De când am început să acord atenție ipostazelor propriei minți, am identificat cel puțin două care par mai mult scufundate în inconștient (alta decât visul de care reușești să fii conștient) și cel puțin alte două care țin de mintea conștientă.
Să zicem că mintea inconștientă e subsolul, cu câte etaje o avea în jos, iar cea conștientă e partea din casă de peste nivelul terenului, acolo unde ziua ajunge lumina naturală; lumina artificială poate ajunge oricând, oriunde, dar nu putem trăi sănătos doar cu ea. Estimez (empiric, cum altfel?) că cei mai mulți oameni trăiesc într-o pendulare continuă între demisol (subsolul cu ferestre în partea de sus a camerelor) și parter, adică acolo unde ne mai amintim câte ceva din vise, funcționăm în cea mai mare parte pe pilot automat, iar din când în când poate ne gândim la ceva mai mult decât rutina zilei, cu ochii beliți în tavan – adică spre etajul de deasupra. Foarte rar ne facem curaj să urcăm scările (sau să luăm liftul, adică psihoterapia) către primul etaj, sau ce-o mai fi deasupra, vreun turn cu ferestre de jur împrejur, din care putem vedea lumea de sus. Acolo e mintea reflexivă, cea în care *ne propunem* să ne privim cu obiectivitate, să ne cântărim reacțiile, gândurile și idealurile. Câteodată nu avem resurse să urcăm scările alea, pentru că cineva sau ceva (uneori, chiar propria minte!) ne-a dat un șut în fund pe scările care coboară spre subsol, unde ne-așteaptă toate fricile și frustrările neînțelese. Putem lua energizante, putem să ne îmbătăm cu like-uri și astfel să mai urcăm o vreme la parter, cu gândul la turnulețul cu peisaj magnific, dar vraiștea din subsol nu pleacă nicăieri, ea doar se strânge continuu, tot mai vâscos și tot mai greu de pătruns.
Mi-e greu să înțeleg de ce, dacă filosofia există de peste 2000 de ani într-o formă sau alta, noi creștem învățând să trăim doar la demisol (că deh, mai și dormim) și parter. La parter facem chestiile de toată ziua, tot ce-am învățat că face un copil sau un adult, când îi vine vremea. Unii facem mai bine, mai natural, mai cu talent, alții ne smiorcăim, ne supărăm, ne dăm cu fundul de pământ. Dar, privind mai de la distanță, la parter doar supraviețuim. Unii sunt mai norocoși și află de mici secretul exploratorului. Dar multora dintre noi, nimeni nu ne spune că există un subsol și un etaj care nu doar că merită, dar trebuie explorate pentru a trăi viața din plin, pentru a ieși din scriptul de simplu supraviețuitor. Și nimeni nu ne învață cum să explorăm subsolul și etajul: cu multă curiozitate și cu încredere că nicăieri în propria casă nu “mușcă”. Poate să doară, poate să piște, dar ca să te bucuri de viață trebuie să poți să le lași atât să doară și să piște, cât și să te răsfețe și să bucure autentic.
Ziceam totuși de două în jos și două în sus, dar am deviat – cum îmi stă-n fire. Pe lângă starea de trezire, când încă-ți amintești binișor ce-ai visat, sau ai o anume stare identificabilă de bine sau poate mai gri, am mai identificat alte două situații în care mintea mea se duce pe niște cărări foarte vechi și cam beznoase. Una e când sunt foarte, dar foarte obosită psihic, sau e cumulată oboseala fizică cu cea psihică. Cealaltă e când ceva sau cineva îmi declanșează, fără să-mi dau seama, vreo stare din trecut (trigger, cum se zice deja în mod comun). Procesele astea ale minții nu se întâmplă doar la cei cu PTSD, ci probabil tuturor, dar în măsuri, contexte și intensități diferite. Ambele par să fie niște forme de regresie și le putem asocia cu subsolul, iar în funcție de stare pot să ajung la -1, -2, sau chiar mai jos. Mi-e greu să evaluez la cât am ajuns când eram cel mai jos. Poate un -5?
Cele două în sus sunt, în aceeași paralelă a casei din Sibiu, podul și turnulețul. În pod e locul unde “merg” să-mi interoghez stările, gândurile și reperele. Iar uneori, când prind mai mult avânt, ajung și în turnuleț, unde mă bucur de faptul că reușesc să văd viața cu optimism și mă încarc pozitiv din realitatea de moment – că e o plimbare în parc sau o conexiune autentică cu cineva drag.
Nu mai știu dacă am spus vreunui adult că mi-e frică să urc în pod sau să cobor în pivniță. Fie le-am spus și mi s-a răspuns că-s prostii, fie nu le-am spus anticipând reacția (orice formă de lamentație primea același gen de răspuns). Nu-mi amintesc să-mi fi fost luată în serios vreo frică, să fi fost luată de mână și dusă în siguranță, cu înțelegere pentru frica mea de copil. Pe măsură ce-am crescut, mi-am înfruntat frica, dar era tot acolo. O mai simt încă, uneori, când traversez încăperile beznoase și pustii – oriunde-ar fi, chiar și la mine în casă.
Emoțiile inconfortabile, frustrările, fricile, fobiile, toate astea locuiesc în subsol. Bucuria, starea de bine, acel balon de săpun numit fericire, toate astea nu locuiesc la parter. La parter e numai mintea pe pilot automat, setată pe supraviețuire, care învață mereu cărările prin jungla socială în care trăim. Bucuria, starea de bine și fericirea sunt de la etaj în sus. Dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să lăsăm mintea să iasă de pe pilot automat, să învățăm să schimbăm vitezele controlat și să o lăsăm să exploreze. N-o să găsească din prima drumul în sus, pentru că ea știe mereu mai bine ce restanțe are prin subsol. Totuși, nu ocoliți subsolul – acolo e fundația casei. Abia după ce stăm bine cu subsolul putem să ne bucurăm de priveliștea din turn.
Producția de desene și-a revenit un pic; ne-a ajutat și vacanța. Un new entry sesizabil e vulcanul Vezuviu, pe care Zeno l-a văzut chiar cu ochii lui în primele zile în care l-a desenat. I-a fost chiar puțin frică și, dacă ne gândim un pic, pe bună dreptate: oare cum pot locui oamenii ăia liniștiți, în preajma unui vulcan activ? Nici eu nu eram convinsă de ce-i spuneam ca să-l liniștesc.
Dinozaurul verde care se repetă, de multe ori cu vulcanul în spate, este făcut după conturul singurei jucării “de călătorie” pe care a avut-o cu el (pe lângă nelipsitele Roro și Roma, cele “de nani”). Desenul după conturul obiectelor e o tehnică relativ nouă pentru el – cred că e adaptat după desenul pe conturul mâinii (cum e cel din 13 februarie), care sigur e ceva mai vechi pentru că au tot făcut asta pe la grădi.
Săptămâna asta mi-a picat în mână o broșurică la atelierul de desen. Scria acolo că simțul proporțiilor se dezvoltă mai târziu – poate începând cu vârsta de 10 ani, dacă am reținut bine. Era util să fi știut asta mai din timp; noroc că el oricum nu m-a bagat în seamă cu puținele ocazii când n-am rezistat și i-am făcut observații pe tema asta – deși mi-am propus să intervin cât mai puțin spre deloc.
Ca un făcut, odată ce a început cursurile de desen s-a lăsat de desenat :)) Nu de tot, dar aproape. Producția a scăzut brusc pe la jumătate, dar poate că era și timpul. Oricum ar fi, ne bucurăm de fiecare desen pe care îl face.
Pe lângă monștrii obișnuiți, o să vedeți și multe bisericuțe – semn că e pătruns de orele de religie de la școală 🤭
Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).
Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.
Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)
Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.
Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.
În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:
Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.
Luna asta producția a scăzut semnificativ – era de așteptat să se întâmple și asta. A descoperit o cărțulie de colorat pe numere și acolo l-am “pierdut” niște zile bune. Am fost oricum ocupați și cu seturile de Lego primite de la Moș Crăciun.
Tematica e clar mai variată decât în alte luni, s-a simțit mult și spiritul Crăciunului. Cred că cel mai interesant desen pentru mine e cel cu buburuza-dino (din 6 decembrie), a cărui explicație e destul de simplă. Clasa din care face parte poartă numele “Buburuzelor”, iar el se imaginează totodată și ca dinozaur. Mi se pare destul de limpede că ar fi un autoportret 🙂 Apoi mi-a mai plăcut ideea de a mă desena pe mine mică; când l-a desenat n-a zis decât că e mami, dar acum, când ne uitam la pozele desenelor, a zis spontan că “acolo ești tu când erai mică”. Faptul că poate rămâne cu ideea că un adult a fost cândva un copil e încurajator. Pe ici-pe colo se vede și pe unde au ajuns la școală cu literele și cifrele, dar și că începe tot mai des să vrea să scrie.
Am revăzut azi Maleficent – parte din programul de recuperare după noaptea nedormită dintre ani, cu copilul mic, care deși s-a culcat foarte târziu, a dormit destul cât să nu mai aibă nevoie de intermediare.
Deși nu sunt amator de povești trase de păr – continuări sau prefațări ale unor povești deja consacrate, cum e cazul aici -, Maleficent mi-a plăcut de la prima vizionare. Este povestea zânei rele care o blestemă pe Aurora, protagonista din Sleeping Beauty (1959), ca la împlinirea vârstei de 16 ani să se înțepe într-un fus și să cadă într-un somn adânc, pe veci. Admițând că, în unele detalii, acest prequel poate fi tras de păr, frumusețea și semnificația poveștii în ansamblul ei compensează din plin.
Recunosc, sunt multe motive subiective pentru care m-a prins; unul dintre ele este că mă identific în bună parte cu personajul principal (Maleficent) – nu pentru că m-aș vedea frumoasă precum Angelina Jolie, ci pentru că am purtat (și mai port, ocazional) pantofii de “om rău”. Și deși l-am urmărit cu atenție pentru a nu-știu-câta-oară (poate de ordinul zecilor), tot am mai găsit o nuanță pe care n-o mai văzusem înainte, sau în orice caz nu până la capăt, sau insuficient articulat. (Un alt motiv pentru care aleg să scriu, pentru că uit ce gândesc… nu că m-am ramolit neapărat, e doar un simptom tipic al unui creier supraîncins cronic, cu care mă confrunt de pe la 20 de ani, dacă nu și de mai devreme.) Nuanța este că filmul pune sub reflector povestea unui personaj pe care în mod tipic îl încadrăm ca fiind negativ, tocmai ca să ne transmită – fie și discret, dacă nu realizezi în mod conștient – că fiecare “om rău” ajunge să fie așa din cauza unor circumstanțe care, cel puțin la origine, nu depind de voința lui. O mulțime de filme serioase (în sensul că nu sunt făcute și pentru copii) din ultimii ani, cu un caracter psihologic pronunțat, ne transmit acceași idee (am scris deja despre Mindhunter, iar acolo am menționat și altele). Sigur, partea moralizatoare din Maleficent este că orice “om rău” are posibilitatea să vireze spre o direcție pozitivă – evident, doar cu multă muncă de autocontrol și introspecție. Partea asta lipsește din filmele de oameni mari, cu excepția comediilor sau injecțiilor cu marmeladă – cum le zice tata.
Tot azi am sesizat o notă feministă – care nu e de apreciat, pentru că e dezechilibrată: toate personajele masculine sunt puse în umbră. Stephan este “om rău” până la capăt (ceea ce e realist, însă nu e politically correct, pentru că nu ni se prezintă și povestea lui); bărbatul-cioară e băiat bun, dar e supusul protagonistei, iar tânărul prinț nu e în stare nici să presteze cu sărutul iubirii adevărate… Femeile încurcă, dar tot ele rezolvă, cu ajutor extern doar în plan secundar. Însă mai vreau să remarc o tușă convingătoare, pe care o recunosc la persoane din viața reală (inclusiv la mine, în anumite episoade). Stephan, inițial speriat pentru soarta fiicei sale blestemate de Maleficent, devine posedat de obsesia răzbunării (înlocuiți aici cu orice pasiune, oricât de pozitivă în aparență) – în asemenea măsură încât, la întoarcerea Aurorei la palat, nu doar că nu reușește să se bucure de vederea ei, dar o expediază cu brutalitate în izolare, pretextând evitarea împlinirii blestemului. De fapt, pe el nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic decât răzbunarea. Nici nu mai știa ce răzbuna (declarativ, viața propriei fiice). Dezumanizarea se observă și în scena în care un supus îl anunță că soția e pe moarte și îi solicită prezența; el refuză, fiind prea ocupat să dialogheze imaginar cu Maleficent…
Merită să punctez ideea omului rău-bun în prima zi a anului, cu atât mai mult cu cât e complementară celei că un comportament neprietenos sau toxic din partea altora spune mai multe despre ei, decât despre noi. Implicit, că responsabilitatea pentru felul în care îi tratăm pe ceilalți ne aparține în totalitate… Și, nu în ultimul rând, că orice pasiune, oricât de nobilă sau frumoasă, poate ascunde cauze mult mai obscure. Să avem un an cu pasiuni fără excese și, dacă mai încape, cu bunăvoința de a căuta “omul bun” din spatele “omului rău” – dar fără exces 🙂 Nimeni nu poate fi ajutat cu forța, ci doar de bunăvoie. La mulți ani, 2026!
alexandrateodor 